DINCOLO

DE

CUNOSCUT:

Cicloturism

în

Turcia.

Munții

Taurus.

Lunile de vară sunt de obicei pline de planuri și idei de călătorie. Mai există oare timp pentru aventuri spontane? Când m-a sunat Sami, mă aflam în supermarket, între roșii și banane. Privind în urmă, a fost unul dintre acele apeluri care îți îmbogățesc viața.

M-a dus departe de hotelurile all-inclusive și de bufetele luxoase. În schimb, m-am cufundat într-o cultură care îmi era încă necunoscută, am comunicat cu localnicii în principal prin gesturi și am descoperit fascinația unei ture de bikepacking, cu toate suișurile și coborâșurile sale – atât topografice, cât și emoționale.

Arta și farmecul bikepackingului constau în găsirea echilibrului dintre greutate și confort. După o săptămână petrecută pe bicicletă, îți dai seama de cât de puține lucruri ai cu adevărat nevoie pentru a trăi. Trebuie să te poți baza fără rezerve pe tot ce ai cu tine – chiar și pe ceilalți călători și însoțitori.

Când am răspuns la apelul lui Sami cu un hotărât „Da, particip”, nu cunoșteam pe nimeni din grup. Aveam să-i cunosc abia la începutul excursiei în Turcia.

Poate ai întâlnit această magie în grupuri:În primele ore, încă sunteți rezervați. Dar, cu cât pedalați mai mulți kilometri împreună, cu atât vă apropiați mai mult. Nu împărtășiți doar efortul fizic, ci și emoțiile. Fiecare contribuie la succesul grupului, fie prin motivare, fie pur și simplu zâmbind într-un moment dificil. Vă apropiați rapid, indiferent cât de diferite sunt originile sau poveștile voastre. Am devenit o echipă într-un timp foarte scurt. Până în ziua de azi, această călătorie a creat o legătură strânsă între noi toți.

Traseul nostru a totalizat 327,9 kilometri și o diferență de nivel de 7.204 metri. Ne doream să-l parcurgem în cinci zile. Ne-a purtat în inima maiestuoșilor Munți Taurus și a Parcului Național Köprülü – un peisaj atât de neobișnuit și fascinant, încât uneori aveam impresia că călătorim pe Lună. Piscurile accidentate și văile adânci ofereau un decor cum nu mai întâlnisem până atunci în Europa. Totul era atât de neatins.

Prima zi pe bicicletă de-a lungul canionului a fost deja pitorească: apă limpede precum cristalul, râuri de culoare turcoaz care șerpuiau printre pereți stâncoși abrupți și urcări montane dificile, care ne tăiau răsuflarea – nu în ultimul rând din cauza bagajelor grele. Gențile noastre de bicicletă erau pline cu un kit de reparații, echipament de camping, un sac de dormit ușor din puf, o saltea de dormit, un cort și lucruri personale. Un pachet de cărți de joc pentru serile petrecute în jurul focului de tabără și un briceag erau, de asemenea, esențiale. La urma urmei, nu puteam ști ce animale sălbatice se spunea că ne așteaptă în zonele izolate din interiorul regiunii Antalya...

În a doua zi a traseului nostru, ne-am îndreptat spre Derebucak. Călătoria prin peisajul pitoresc a fost epuizantă, dar perspectiva primei noastre tabere ne-a motivat. După o cină cu paste gătite într-o singură oală și o noapte sub un cer plin de stele, ne-am continuat călătoria în dimineața următoare spre satul istoric Sarihacilar, situat pe legendarul Drum al Mătăsii. Arhitectura otomană și casele cu butoni ne-au purtat înapoi în timp. O mare parte din sat fusese distrusă și devenise nelocuibilă, dar ospitalitatea a fost remarcabilă. O femeie în vârstă ne-a invitat spontan la o degustare de tahini în mica sa fabrică. Tocmai mirosul semințelor de susan prăjite ne-a însoțit iar și iar în primele noastre zile pe bicicletă. Ori de câte ori am putut, am ascultat poveștile localnicilor – cel puțin atunci când reușeam să găsim o modalitate de a comunica.

În cea de-a patra zi, ne-am continuat călătoria spre Gündoğmuş. Cu fiecare kilometru parcurs, nerăbdarea de a ajunge la mare creștea. La urma urmei, în ultima zi urma să ajungem pe coastă, lângă Manavgat. Gândul la o baie răcoritoare în apa rece, care să ne spele praful călătoriei de pe piele, ne dădea aripi. Însă pentru mine, acest proiect de ciclism urma să se încheie altfel.

Eram din nou în mijlocul pustietății și pedalam de aproximativ o oră când, dintr-odată, am avut senzația că sunt ca un cerb prins în bătaia farurilor – un moment în care îți dai seama în câteva secunde că este prea târziu să mai eviți impactul. În clipa următoare, m-am ciocnit frontal de o mașină care venea din curbă. Denisa ajunsese înaintea mea, dar șoferul trebuie să fi fost surprins să vadă bicicliști aici, în această pustietate, așa că și-a schimbat ușor traiectoria și s-a îndreptat brusc spre mine. În clipa următoare în care am deschis din nou ochii, zăceam cu capul în parbriz. Părea că timpul se oprise în loc. Casca a absorbit forța impactului și, în timp ce toți cei din jur încercau cu disperare să mă elibereze dintre cioburi, am avut o stranie senzație de siguranță. Nu simțeam nicio durere și, în acel moment, nici nu am observat ciobul din gât sau rănile. Nu fusese chiar atât de grav, nu-i așa?

Am ajuns la spital fără ca nimeni să mă înțeleagă cu adevărat la început. În ambulanță, paramedicul a încercat să poarte o conversație amicală cu mine prin Google Traducere. Mai târziu, medicul mi-a arătat fără cuvinte cât de aproape fuseseră lucrurile. Așchia care îmi străpunsese gâtul a ratat la doar 1-2 centimetri o arteră vitală.

Am avut mai mult noroc decât judecată în acest accident. În dimineața următoare, fetele au pornit din nou și și-au continuat singure traseul. Recunoștința mea pentru faptul că scăpasem atât de ușor a făcut loc unui alt sentiment: neîmplinirea. Cumva, eram trist. Era prima mea provocare sportivă pe care nu reușisem să o duc la capăt. Desigur, eșecurile fac parte din sport. Crești odată cu munții și eșuezi în fața lor – în mod logic. Dar, după toate cursele de ciclism, turele și kilometrii pe care îi acumulasem deja în acel an, cine s-ar fi gândit că munții Turciei aveau să-mi predea această lecție importantă într-un mod atât de dur?
Nu ai niciun control asupra destinului tău...

Și totuși, gândul că i-am dezamăgit puțin m-a însoțit până la capăt.

Ne-am apropiat incredibil de mult într-un timp atât de scurt. Fiecare avea rolul său în echipă. Era clar că nu voiam să pierd niciun minut alături de ei, cu atât mai puțin finalul. M-am bucurat cu atât mai mult să-i văd din nou pe toți pe plajă – destinația noastră. Cu siguranță, am învățat multe în această aventură, dar și mai valoroasă a fost realizarea cât de repede pot deveni niște străini prieteni adevărați. Cu siguranță, nu a fost ultima dată când am pedalat împreună. Următoarea aventură este, cu siguranță, la doar o vizită la supermarket distanță.